Biserica “Sf. Arhangheli” din Gura Humorului se află pe Bulevardul Bucovinei nr. 26, de-a lungul șoselei care traversează localitatea de la est la vest.

În anul 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o în timpul conflictului militar dintre Turcia și Rusia (1768-1774), Imperiul Habsburgic (Austria de astăzi) a primit o parte din teritoriul Moldovei de nord. Regiunea aceasta era bogată în fagi, de aici provenind și denumirea de Bucovina (Țara Fagilor) pe care i-au dat-o austriecii.

La momentul anexării Bucovinei (1775), Gura Humorului era o așezare modestă. Ea s-a desprins de satul Voroneț în anul 1780, devenind o entitate social-administrativă distinctă. Ocupanții austrieci au trimis în Bucovina diverși angajați ai statului: funcționari și muncitori din Boemia, Moravia și Slovacia și care s-au stabilit aici. Marea majoritate a acestor coloniști era de religie romano-catolică. La 10 octombrie 1782, sediul trupelor de graniță se mută la Gura Humorului.

În timpul ocupației austriece, Gura Humorului crește ca importanță, fiind ridicat pe rând la rangul de târgușor și centru administrativ–teritorial (1820), apoi la cel de târg (1880) și capitală de district (1893), iar în cele din urmă, în anul 1904, a primit statutul de oraș. Până la primul război mondial, numărul populației românești din localitate era destul de redus, majoritatea locuitorilor fiind de etnie germană, urmați de evrei. Până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, în Gura Humorului nu exista nici o biserică ortodoxă, puținii credincioși fiind nevoiți să se deplaseze fie la Mănăstirea Voroneț, fie la Mănăstirea Humor.

Comunitatea ortodoxă din localitate a avut o pondere destul de redusă până în anul 1940. Astfel, conform recensământului din 1930, în orașul Gura Humorului (pe atunci Gura-Homorului) locuiau 6.042 persoane, dintre care 2.425 germani (40,13%), 1.951 evrei (32,29%), 1.357 români (22,45%), 161 polonezi (2,66%), 61 ruteni (1%), 17 cehi și slovaci, 11 armeni, 11 unguri, 7 ruși, 5 țigani, 4 sârbi, croați și sloveni, 3 greci, 28 de alte neamuri și 1 de naționalitate nedeclarată. Din punct de vedere al religiei, populația era alcătuită din 2.631 romano-catolici (43,54%), 1.951 mozaici (32,29%), 1.280 ortodocși (21,18%), 100 evanghelici (luterani) (1,65%), 25 greco-catolici, 22 lipoveni, 22 adventiști, 4 unitarieni, 4 baptiști, 1 armeano-gregorian, 1 armeano-catolic și 1 de religie nedeclarată.

În anul 1940, majoritatea locuitorilor de etnie germană au emigrat în Germania, iar ponderea comunității ortodoxe a început să crească.

În anul 1876, prin osârdia preotului Simeon Cobilanschi și a enoriașilor G. Pașcovici și J. Danilevici, s-a început construirea unei biserici ortodoxe în localitatea Gura Humorului. Părintele Simeon a sfințit temelia noului lăcaș de cult la 29 septembrie 1876, în prezența baronului Hieronymus Freiherr von Alessani, guvernatorul Ducatului Bucovinei (1874-1887 și 1911-1913) și a lui Anton Keschmann, căpitanul districtual de Suceava (“Bezirks-Hauptmann von Suczawa”). El nu a reușit să-și ducă activitatea la bun sfârșit, pentru că a fost transferat în anul 1882 ca paroh la Corovia (sat aflat în prezent pe teritoriul Ucrainei).

Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Gura Humorului a fost sfințită la data de 15/27 octombrie 1885 de către mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici al Bucovinei și Dalmației, la acel moment paroh fiind preotul D. Popescul.

În anul 1890, frații Pașcovici (care contribuiseră și la construirea bisericii) au amplasat o cruce de piatră în curtea bisericii, în apropiere de intrare, iar pe trei fețe ale soclului ei au inscripționat următoarea pisanie: “Biserica didită prin osirdia parochului S. Cobilanschi, G. Pașcoviciu și J. Danileviciu sa sfințit în 15/27 Octomvrie 1885 de mitropolitul Silvestru supt păstoria parochului D. Popescul. Temelia bisericii sa sfințit de parochul S. Cobilanschi în 29 Septemvrie 1876. la carea a participat președintele Br. Alesani și capitanul districtual A. Kesman. Aceasta sf. cruce este aședată pe spesele fraților Pașcoviciu din Gurahumorului întru cinstea m.m. Voevodilor Michail și Gavriil în anul 1890.”

O lungă perioadă (aproximativ 25 ani) a slujit aici ca preot-paroh arhipresviterul stavrofor Ambrosie Gribovici, fost consilier eparhial și protopresviter județean. Acesta a murit la 4 aprilie 1932, la vârsta de 68 ani, și a fost înmormântat într-o criptă din curtea bisericii.

Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, această biserică a fost singurul lăcaș de cult ortodox din orașul Gura Humorului. Abia după cel de-al doilea război mondial, creștinii ortodocși din Gura Humorului au primit din partea autorităților statului o a doua biserică, fosta biserică armenească și apoi luterană (Biserica “Sf. Împărați Constantin și Elena”).

În curtea bisericii, în apropierea altarului, a fost amplasat un bust de bronz al preotului Simeon Cobilanschi, sculptat în 1998 de Alexandru Siminic. Prin Hotărârea de Guvern nr. 2444 din 28 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 14 din 5 ianuarie 2005, Guvernul României a aprobat trecerea din domeniul public al statului și din administrarea Ministerului Culturii și Cultelor în domeniul public al orașului Gura Humorului (județul Suceava) și în administrarea Consiliului Local al Orașului Gura Humorului a lucrării de artă monumentală “Simeon Cobilanschi”.

Biserica de lemn din Zvoriștea a fost construită cu rol de capelă de cimitir. Ea se află în cimitirul localității. În prezent, mica capelă din lemn este într-un stadiu avansat de degradare.

Biserica de lemn din Zvoriștea are dimensiuni foarte mici și este construită în totalitate din bârne de lemn. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri vopsite în culoarea violetă. Inițial acoperită cu șindrilă, biserica are în prezent învelitoare din tablă.

În biserică se intră printr-un ușă aflată pe latura de sud. Biserica are o turlă cu rol de clopotniță deasupra pronaosului.

Ansamblul bisericii de lemn din Slătioara nu a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, deși este mai vechi decât alte biserici de lemn din județ care au fost incluse pe listă.

În anul 1797, egumenul Chiril Râșcanul de la Mănăstirea Râșca – urmând pilda starețului Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, care strămutase satele aflate în apropierea Mănăstirilor Neamț și Secu, pe motiv că satele strică moralul vieții ascetice – a cerut Divanului domnesc strămutarea satului Râșca de pe vatra mănăstirii. Domnitorul Constantin Ipsilanti a dat poruncă de strămutare a satului, Mănăstirea Râșca fiind obligată să-i despăgubească pe săteni de cheltuiala de casă și de strămutare și să le dea alt teren de pământ pe moșia mănăstirii, unde să-și construiască case.

O parte dintre săteni s-au mutat peste râul Râșca, la mai mult de 1 km de mănăstire, iar egumenul Chiril le-a construit acolo Biserica “Sf. Voievozi”. O altă parte din săteni au ajuns până în localitatea de astăzi Slătioara, unde starețul Chiril le-a construit o biserică de lemn, în același an cu cea din Râșca și purtând hramul “Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”. Odată cu sătenii din Râșca strămutați la Slătioara, s-au stabilit acolo și ardeleni refugiați din calea persecuțiilor religioase din Ardeal care au întemeiat satul Buda, pe care au denumit-o după capitala Regatului Ungariei, orașul Buda (astăzi Budapesta).

De-a lungul timpului, în această biserică au slujit atât ieromonahi de la Mănăstirea Râșca, cât și preoți de mir. Pe o Evanghelie tipărită în 1794 există următoarea însemnare: “Aceasta Sfântă Evanghelie s-a cumpărat de satul Valea Slatinei, prin osteneala preotului Constantin și prezbitera sa Maria, ca să fie pomeniți. Decembrie, 1805.”

Deoarece comunitatea ortodoxă din sat era destul de redusă numeric, biserica de lemn din Slătioara a funcționat până în anul 1930 ca filie a Parohiei Râșca. Pe măsură ce populația a crescut numeric și după adoptarea calendarului îndreptat în Biserica Ortodoxă Română în anul 1924, a devenit necesară înființarea unei parohii ortodoxe în satul Slătioara, cu un preot stabil.

La inițiativa învățătorului Vasile Gh. Ciocan din Slătioara care a efectuat toate demersurile necesare și a obținut aprobarea forurilor competente (Ministerul Cultelor și Mitropolia Moldovei), la data de 1 ianuarie 1930, Biserica Slătioara a devenit Parohia Slătioara, care urma să aibă jurisdicție asupra a trei sate: Slătioara, Buda și Dumbrăveni.

Printre preoții care au slujit în Parohia Slătioara sunt menționați următorii: Traian Giosu din Păltiniș – Dorohoi (1930-1931), Ilie Anisescu din Târpești – Neamț (1931-1935), Dumitru Grigoraș din Orășeni – Botoșani (1935-1939), Alexandru Zaharescu din Rucăr – Muscel (1939-1947), Dumitru Popa din satul Țolești – Suceava (1947-1957), arhimandritul Macarie Brabete (1957-1964), ieroschimonahul Alexa Poliaciuc (1964-1965), protosinghelul Augustin Hanganu (1965-1979), Vasile Bostan (din 1979).

Între anii 1931-1935, parohul Ilie Anisescu a construit casa parohială și turnul clopotniță din lemn. Biserica și turnul clopotniță au fost restaurate în perioada 1957-1964 de către arhimandritul Macarie Brabete.

Ca urmare a strădaniei preotului Vasile Bostan, între anii 1980-1988, a fost construită în sat, lângă biserica veche din lemn, o biserică impunătoare de zid care a devenit biserică parohială.

Biserica de lemn din Slătioara este construită simplu, din bârne din lemn de brad îmbinate. Ea are o înălțime de 9 metri. Biserica stă pe o temelie din piatră și este acoperită cu draniță. Lăcașul de cult nu este pictat în interior, ci doar tencuit cu mortar de var. Catapeteasma este realizată în anul 1848, având trei rânduri de icoane, pictate în acel an de ieromonahul Ilarie.

Turnul clopotniță al bisericii datează din perioada 1931-1935 când a fost construit de către parohul Ilie Anisescu.

În jurul bisericii se află un mic cimitir parohial, unde a fost înmormântat printre alții pictorul bisericesc prof. Constantin Călinescu (1 mai 1907 – 2 noiembrie 1985), care a început pictura bisericii monumentale din Slătioara.

Biserica de lemn din Românești nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, deși are o vechime mare.

Prima atestare documentară a satului Românești datează din 15 martie 1490, când Ștefan cel Mare a întărit Episcopiei de Rădăuți dreptul de stăpânire a 50 de sate “care au fost date de … Alexandru voievod”.

Biserica de lemn din Românești a fost construită în jurul anului 1769. Inițial acoperită cu draniță, biserica are în prezent învelitoare din tablă.

În anul 1949 a fost construită în centrul satului o biserică nouă.

În imediata apropiere a bisericii, înspre sud-vest, se află un turn clopotniță construit tot din lemn. El a fost tencuit și văruit în culoarea galben-pal.

Biserica de lemn din Românești este construită în totalitate din bârne de stejar. Ea se sprijină pe un soclu din piatră de râu. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri de culoare albă, pentru a proteja edificiul de intemperii. Edificiul are un acoperiș din tablă zincată, cu o turlă mare pe naos și trei turle false (câte una pe altar și pe cele două abside laterale). Turla aflată deasupra naosului se sprijină pe două baze, ambele de formă pătrată.

Monumentul are formă de cruce, cu abside laterale pentagonale. Absida altarului de formă poligonală este ușor decroșat față de restul corpului construcției. Lăcașul de cult este prevăzut cu două uși (una în peretele vestic al pridvorului și cealaltă în peretele sudic al absidei altarului).

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. În fiecare absidă laterală este practicată câte o fereastră.

Biserica de lemn din Măzănăești nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004.

Biserica de lemn din Măzănăești a fost construită în anul 1928.

Inițial acoperită cu șindrilă, biserica are în prezent învelitoare din tablă. La nord-vest de biserică se află un turn clopotniță construit din cărămidă.

Biserica de lemn din Măzănăești este construită în totalitate din bârne de stejar. Ea se sprijină pe un soclu de piatră. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri de culoare neagră. Edificiul are un acoperiș înalt din tablă, cu o turlă mare pe naos și două turle deasupra absidelor laterale.

Monumentul are formă de cruce, cu abside laterale pentagonale. Lăcașul de cult este prevăzut cu două uși (una în peretele vestic al pridvorului și cealaltă în peretele sudic al altarului).

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. În fiecare absidă laterală sunt practicate câte trei ferestre terminate în arc de cerc.

Biserica de lemn din Măriței nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004.

Prima atestare documentară a localității datează dintr-un document din 6 aprilie 1634 prin care episcopul Evloghie al Rădăuților cumpăra satul Măriței, și cătunul acestui sat, Hatna sau „jumătate de sat Măriței, partea de jos”, pe care le dăruia ca zestre surorii sale, Ana. Moșia va fi moștenită apoi de Toader Murguleț. În anul 1774 în sat locuiau doar 33 familii, dar după anexarea nordului Moldovei de către Imperiul Habsburgic, austriecii au început colonizarea de populații din Galiția, în special ruteni. Ca urmare, populația satului Mărițeia Mare a ajuns în 1784 la 114 familii. În anul 1785, o parte din moșia satului Mărițeia Mare a fost cumpărată de negustorul armean Ioan Capri, care a sprijinit colonizarea rutenilor pentru a-i munci pământurile.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost construită o biserică de lemn pe terenul familiei Tarnoviețchi din Dărmănești. Sătenii din Mărițeia Mare au fost arondați noii biserici.

Biserica de lemn din Mărițeia Mare (azi Măriței) a fost construită în perioada 1897-1900, cu cheltuiala credincioșilor ortodocși din localitate, dar și din satele învecinate. Petru Barbir, fost primar, a donat un teren de o jumătate de falcă (o falcă = 14.321,952 metri pătrați) pe care s-a ridicat construcția. Materialul lemnos a fost cumpărat cu 5.000 de florini de la Direcțiunea Căilor Ferate, acesta provenind de la podul feroviar de lemn din Costâna.

Printre oficialitățile care au vizitat această biserică este de menționat Anca Boagiu, ministrul transporturilor. Ea se afla într-o vizită privată la o familie din zona Dărmănești și a participat la Slujba de Înviere din noaptea de 23/24 aprilie 2011 de la biserica din Măriței.

Biserica de lemn din Măriței este construită din bârne de brad, cioplite și îmbinate în “coadă de rândunică”. Ea se sprijină pe un soclu de piatră. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri mici tratate împotriva incendiilor și cariilor. Edificiul are un acoperiș înalt din tablă, cu o turlă mare pe naos și două turle false, inegale, pe pronaos și altar. Turla de pe altar este mai mică decât cea de pe pronaos. Streașina aflată sub acoperiș este largă și are console tăiate după un profil curbiliniu.

Monumentul are formă dreptunghiulară, cu absida altarului pentagonală și decroșată și cu un pridvor atașat în dreptul intrării de pe latura sudică a pronaosului. Lăcașul de cult este prevăzut cu o ușă (în peretele sudic al pronaosului) și cu șapte ferestre (una în axa altarului, două în naos, două în pronaos și două în pridvor).

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. În biserică se intră printr-un pridvor aflat pe latura de sud a pronaosului, precum și pe o ușă din partea sudică a absidei altarului. Pronaosul este de formă dreptunghiulară și este decroșat simetric față de naos. La partea superioară, el are un tavan de scânduri. Naosul are și el o formă dreptunghiulară, cu câte o fereastră pe laturile de nord și de sud, încheiate în arc de cerc. El are o boltă sprijinită pe un contur hexagonal, formată din bârne încheiate în “cheotori”.

Altarul are o absidă de formă pentagonală și o fereastră dreptunghiulară în axa absidei. Catapeteasma este amplasată înspre naos. În decroșurile de nord și de sud se află proscomidiarul și diaconiconul, care nu au ferestre. Deasupra altarului se află o boltă sprijinită pe un contur pentagonal.

Biserica de lemn din Mănăstioara-Siret nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, deși are o vechime mare.

Biserica de lemn din Mănăstioara-Siret a fost construită în jurul anului 1730 la ieșirea din orașul Siret, în Drumul Sucevei, în locul numit Seliște (=loc unde a fost cândva un sat), numit și Satul Vechi. Ctitorul bisericii este Ioan Sbiera, de aceea lăcașul de cult mai este numit și astăzi Biserica Sbierenilor. Inițial, biserica avea hramul Adormirea Maicii Domnului (15 august), dar în acea zi se organiza și bâlciul orașului. Astfel, hramul a fost schimbat în cel de Sfântul Dumitru (26 octombrie).

Satul Vechi era locuit de un număr mic de familii de români. Pe lângă aceștia, lângă pârâul de sub Dealul Horaiț, s-au așezat în secolul al XIX-lea câteva familii de emigranți ruteni. Acest sat a primit numele de Ruși (în germană Russnakendorf, pe hărțile militare austriece), în prezent fiind legat de Siret și de Mănăstioara.

În jurul anului 1800, când s-au oprit înmormântările în cimitirul Bisericii “Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, în jurul Bisericii “Sf. Dumitru” a fost amenajat cimitirul ortodox din Siret. Cimitirul s-a extins an de an, gardul de lemn a fost dărâmat, iar în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea a fost construit gardul de piatră actual. În 1890 s-a amplasat actuala poartă-grilaj, la intrarea în cimitir.

Biserica “Sf. Dumitru” a fost extinsă în anul 1909 și îndeplinește în prezent rolul de biserică a cimitirului ortodox. Inițial acoperită cu șindrilă, biserica are în prezent învelitoare din tablă.

În curtea bisericii se află și un turn clopotniță din lemn. În cimitirul bisericii se află înmormântați preotul George Piotrovschi, ziaristul și scriitorul siretean Mihai Teliman (1863-1902), profesori de la Liceul “Lațcu Vodă” din Siret ș.a.

Biserica de lemn din Mănăstioara-Siret este construită în totalitate din bârne de stejar. Ea se sprijină pe un soclu de piatră. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri vopsite în culoarea portocalie. Edificiul are un acoperiș înalt din tablă, cu o turlă pe naos.

Monumentul are formă de cruce, cu abside laterale pentagonale și cu absida altarului pentagonală și decroșată. Lăcașul de cult este prevăzut cu două uși (una în pridvor și cealaltă în altar).

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar.

Biserica de lemn din Lucăcești nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004.

Biserica de lemn din Lucăcești a fost construită în anul 1891. La vest de biserică se află un turn clopotniță construit tot din lemn.

Inițial acoperită cu șindrilă, biserica are în prezent învelitoare din tablă.

Biserica de lemn din Lucăcești este construită în totalitate din bârne de stejar. Ea se sprijină pe un soclu de piatră. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri mici de culoare verzuie, tratate împotriva incendiilor și cariilor. Edificiul are un acoperiș înalt din tablă, cu o turlă mare pe naos și trei turle false pe pridvor, pronaos și altar.

Monumentul are formă de cruce, cu abside laterale pentagonale și cu absida altarului pentagonală și decroșată. Lăcașul de cult este prevăzut cu două uși (una în peretele sudic al pridvorului și cealaltă în peretele sudic al absidei altarului).

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. În fiecare absidă laterală este practicată câte o fereastră terminată în arc de cerc.

Biserica de lemn din Grănicești nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, deși are o vechime mare.

Satul Grănicești este situat de-a lungul DN2 (E85), la 36 km de Suceava și 16 km de Siret. Prima atestare documentară a localității datează din 15 martie 1490, când Ștefan cel Mare a întărit Episcopiei de Rădăuți dreptul de stăpânire a 50 de sate “care au fost date de … Alexandru voievod”.

Biserica de lemn din Grănicești a fost construită în jurul anului 1758. Ctitorii bisericii sunt țăranii Toader și Gherasim Ungurean.

Inițial acoperită cu draniță, biserica are în prezent învelitoare din tablă.

În anii ’30 ai secolului al XX-lea, pe când slujea ca paroh preotul Epaminonda Berlinschi, s-a început construirea unei biserici de zid în centrul satului Grănicești. Temelia lăcașului de cult a fost sfințită în anul 1936 de mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei. Între anii 1940-1950 a slujit aici preotul-paroh Casian Bucescu (1907-1986), considerat “apostolul Suceviței”. El a fost “primit cu pâine și sare, ca un ierarh, de către vechii gospodari la Grănicești”. În perioada sa, s-a continuat înălțarea bisericii noi, care a fost înălțată până la nivelul ferestrelor. Construcția bisericii noi a fost finalizată în anul 1960.

Biserica de lemn din Grănicești este construită în totalitate din bârne de stejar. Ea se sprijină pe un soclu din piatră de râu. Pereții din bârne sunt placați cu scânduri de culoare maro, pentru a proteja edificiul de intemperii. Edificiul are un acoperiș din tablă zincată, cu o turlă pe naos.

Monumentul are formă de navă, cu absida altarului poligonală. Absida altarului de formă poligonală este ușor decroșată față de restul corpului construcției. Lăcașul de cult este prevăzut cu o ușă în peretele sudic al pridvorului.

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar.

Biserica de lemn din Drăgoiești nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, deși are o vechime mare.

Denumirea satului Drăgoiești provine de la numele lui Drăgoi cel Bătrân, deși unele surse afirmă că s-ar trage de la numele lui Drăgoi Viteazul, amintit într-un document din 6 mai 1389 din timpul domniei lui Petru I Mușat (1374-1391) ca „Draguy Marscalus”, vornic de Tulova, dar care își avea curțile la Drăgoiești.

Din cauza faptului că uricele lui Drăgoi Viteazul pentru satele Drăgoiești, Lucăcești, Botești și Căcăceani se pierduseră, domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a emis la 3 decembrie 1462 un uric prin care întărea aceste moșii lui Lațco, ginerele lui Romașco și nepotul lui Drăgoi Viteazul. Acel act este considerat a fi prima atestare documentară a satului Drăgoiești. Moșia a trecut apoi la sora lui Lațco, Vasutca, jupâneasa lui Stanciul aurarul, fiind întărită printr-un uric la 24 septembrie 1498.

Cele patru sate menționate mai sus (Drăgoiești, Lucăcești, Botești și Căcăceani) au fost dăruite la 5 aprilie 1558 Mănăstirii Voroneț de către monahul Teodosie și sora lui, Odochița, copiii lui Drăgoi, feciorul Vasutcăi și al lui Stanciu aurarul.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-au stabilit la Drăgoiești mai multe familii de emigranți ardeleni (10 familii s-au stabilit în perioada 1756-1773, apoi alte 10 familii în 1778). În anul 1774, satul Drăgoiești avea 47 familii de țărani.

Biserica de lemn din Drăgoiești a fost construită între anii 1816-1819 cu cheltuiala sătenilor. Ea a fost sfințită în 1821 de către episcopul Daniil Vlahovici al Bucovinei (1789-1822). Lăcașul de cult a fost dotat cu un nou iconostas în 1829, care a fost înlocuit în 1865 cu un altul mai nou, care a fost pictat în anul 1869.

După cum atestă șematismele Episcopiei Bucovinei, Parohia Drăgoiești avea în 1843 un număr de 1.049 enoriași. Ca paroh slujea preotul Constantin Vorobchievici, care se îngrijea și de credincioșii ortodocși din Vornicenii Mari (Józseffalva). Comunitatea ortodoxă din sat a crescut, iar în 1876 numărul enoriașilor ajunsese la 1.683, paroh fiind Petru de Androhovici. În 1890, Parohia Drăgoiești era păstorită de parohul Atanasie Procopovici. În anul 1907, preot-paroh era Gavriil Boca, născut în 1877 și hirotonit preot în 1905.

Deoarece lăcașul de cult se deteriorase odată cu trecerea timpului, în perioada păstoririi preotului paroh Gheorghe Roșu, au fost efectuate lucrări de reparații la biserică, care s-au întins pe durata a opt ani (1937-1945). După finalizarea acestora, lăcașul de cult a fost resfințit la 28 octombrie 1945 de arhiereul Emilian Antal, locțiitor de mitropolit al Bucovinei.

În anii ’60 ai secolului al XX-lea, peste acoperișul inițial din șindrilă a fost așezată o învelitoare din tablă galvanizată.

O nouă serie de reparații capitale au fost începute în februarie 1979, în timpul păstoririi preotului Nichita I. Niga (1978-2004) și cu cheltuiala enoriașilor. Aceste lucrări au constat în:

acoperirea bisericii pe exterior cu șindrilă fasonată cu model
decofrarea acoperișului aflat deasupra pridvorului și construirea unui turn
tencuirea și pictarea în tehnica tempera în ulei a pereților interiori. Pictura a fost începută de către pictorul Vasile Popescu și finalizată de unul dintre ajutoarele sale, Gheorghe Drăgoi din Bosanci.
înlocuirea întregului mobilier din interiorul bisericii cu străni și tetrapoade din stejar masiv sculptat de către Simion Șfeț din Suceava.

Lucrările au fost finalizate în vara anului 1982, iar recepționarea finală a acestora a fost făcută la 7 octombrie 1982 de către preotul Mandache Ciobotar, protoiereul Sucevei. Astfel, la 30 octombrie 1983 a avut loc resfințirea bisericii de către episcopul-vicar Pimen Suceveanul al Arhiepiscopiei Iașilor, acest fapt fiind atestat și de pisania amplasată pe peretele din interiorul pridvorului.

În imediata apropiere a bisericii, înspre vest, se află un turn clopotniță construit tot din lemn. El a fost refăcut din temelie în perioada 1980-1982 tot din lemn, fiind căptușit în exterior cu șindrilă fasonată cu model și acoperit cu tablă zincată. În clopotniță se află trei clopote: două clopote mari și mai noi și unul de dimensiuni foarte mici. Acest clopot cântărește 167 kg și are imprimată inscripția: “GEGOSSEN VON ANDREAS GEIB IN CZERNOWITZ 1879” (“Turnat de Andreas Geib la Cernăuți, în 1879″). Philipp Andreas Geib se născuse la 13 martie 1832 în Galiția și făcea parte dintr-o familie renumită de fabricanți de clopote. El se mutase cu familia sa la Cernăuți în 1868 și deținea un atelier în Siebenbürgerstrasse nr. 85.

În anul 2000, s-a înființat Parohia Drăgoiești II prin rearondarea separarea de Parohia Drăgoiești I.

Biserica de lemn din Drăgoiești este construită în totalitate din bârne de stejar. Ea se sprijină pe un soclu din piatră de râu. Pereții din bârne sunt placați cu șindrilă fasonată cu model, de culoare verzuie, pentru a proteja edificiul de intemperii. Edificiul are un acoperiș înalt din tablă zincată, cu o turlă mare pe naos și trei turle false pe pridvor, pronaos și altar.

Monumentul are formă de cruce, cu abside laterale pentagonale. Absida altarului de formă poligonală, precum și pridvorul pătrat, sunt decroșate față de restul corpului construcției. Biserica are o lungime de 26,60 m, lățimea de 12,70 m și înălțimea de 10 m. Lăcașul de cult este prevăzut cu două uși (una în peretele sudic al pridvorului și cealaltă în peretele sudic al absidei altarului).

Cele trei cruci aflate pe acoperișul bisericii au la bază o semilună confecționată din fier forjat.

În interior, biserica este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. În fiecare absidă laterală este practicată câte o fereastră terminată în arc de cerc. Inițial, lăcașul de cult avea o pardoseală din lespezi mari de piatră.